Sfântul Sinod Ecumenic al VI - lea, care a fost convocat în
anul 680 d.H. (noiembrie) în Palatul Trulan din
Constantinopol, a fost rezultatul a 50 de ani de divergenţe
teologice şi ecleziastice (secolul VII) asupra temei dacă
Dumnezeul-Om Hristos, desăvârşit Dumnezeu şi desăvârşit Om,
într-un singur Ipostas (o singură Persoană), are două
lucrări şi două voinţe sau doar o lucrare şi o voinţă.
Sinodul Sfinţilor Părinţi a condamnat hristologia
monoteliţilor, adică a celor care susţineau că Hristos are
doar o singură voinţă şi o singură lucrare, pentru că
această hristologie nu era decât „o reînfăţişare" mascată a
ereziei monofizismului deja respins şi condamnat (în cadrul
Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic din anul 451 d.H.).
Sinodul al VI-lea a îndreptăţit substanţial teologia şi
strădaniile Sfinţilor Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, şi
Maxim Mărturisitorul împotriva ereziei monotelismului şi a
dogmatizat: „Deoarece Hristos are desăvârşite cele două firi,
dumnezeiască şi omenească, are şi două voinţe fireşti (corespunzătoare
celor două firi - n.tr.) şi două lucrări fireşti (dumnezeiască
şi omenească), precum reiese şi din înseşi istorisirile
evanghelice”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), mai întâi egumen al
Mănăstirii Hrisopolei de lângă Constantinopol, s-a luptat
pentru Ortodoxie vreme de mulţi ani fără vreun sprijin
bisericesc „mai înalt", în timp ce patriarhiile Răsăritului
şi Roma primiseră erezia sub presiunea împăratului monotelit
Constant al II-lea (641-668). Sfântul Maxim a străbătut
pământul şi marea, de la Constantinopol până la Roma, unde a
avut o contribuţie decisivă în Sinodul din Lateran (649 d.H.)
împotriva monotelismului, convocat de ortodoxul papă Martin
(649-655). Sfântul Maxim a fost arestat şi a murit în exil
în Laziki. Când era judecat, patriarhul eretic Petru al
Constantinopolului i-a spus să se unească cu Biserica
Universală, care acceptase erezia, Sfântul Maxim i-a răspuns:
„Dumnezeul tuturor (Hristos), fericindu-l pe Petru pentru
toate câte a spus, pentru că L-a mărturisit drept, a spus că
Biserica Universală este mărturisirea cea dreaptă şi
mântuitoare a credinţei în El" (şi nu unirea în erezie, într-o
credinţă mincinoasă).
Duşmanii Ortodoxiei, patriarhii eretici ai
Constantinopolului, Serghie (610-638), Pir (638-641, 654),
Pavel al II-lea (641-653) şi Petru (654-666), patriarhii
eretici Macarie al Antiohiei (650-685) şi Chir al
Alexandriei (630-642), ereticul papă al Romei Honorius
(625-638) şi Ştefan, Polihronie şi Constantin au fost
anatematizaţi de către Sfântul Sinod al VI-lea. Patriarhul
Serghie, condamnat ca eretic, era cel care, odinioară,
purtând icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe
zidurile Constantinopolului, salvase cetatea de arabi şi de
perşi, pe când împăratul Herakleios se afla într-o campanie
în Persia (626). Cu această ocazie a fost alcătuit Imnul
Acatist (Acatistul Buneivestiri) către Născătoarea de
Dumnezeu.
Sfântul Maxim, singur împotriva întregii „biserici oficiale",
a fost conform mărturiei istoricilor „prea mare teolog, care
a pecetluit prin tăria sa luptătoare şi prin bogata sa
contribuţie scriitoricească recursul teologic al ereziei
monotelite"; de asemenea, „este greu să se găsească un alt
teolog care să fi influenţat mai mult mersul teologiei
elin-ortodoxe în afara lui".
Monotelismul şi monergismul constituie componentele
teologiei actualilor monofiziţi „moderaţi" (severieni),
adică a monofiziţilor copţi (din Egipt), a armenilor,
etiopienilor, siro-iacobiţilor şi a indienilor din Malabar.
Din nefericire, dialogul teologic contemporan din 1990
încoace, a ajuns la concluzia contrară Sinoadelor Ecumenice
că monofiziţii mai sus menţionaţi sunt ortodocşi şi că
Sfinţii Părinţi nu i-au înţeles (i-au răstălmăcit).
Proclamarea dogmei despre cele două voinţe şi două lucrări
în Hristos de către Sinodul al VI-lea Ecumenic, îi condamnă
de asemenea (implicit) şi pe ereticii latini („biserica"
romano-catolică papală), care câteva veacuri mai târziu (secolul
XIV), prin gura teologilor lor scolastici şi ev-medievali şi
a filozofilor antipalamiţi şi anti-isihaşti din Răsărit,
aveau să nege existenţa lucrării fireşti în Dumnezeu,
contrar Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VI-lea Ecumenic
şi întregii învăţături a Bisericii.
Condamnarea papei Honorius de către un Sinod Ecumenic
demonstrează clar că din punct de vedere ecleziologic este o
minciună inadmisibilă mitul teologic al papilor despre „infailibilitatea"
papei.
Opera legislativă (editarea Sfintelor Canoane) a Sinodului
al VI-lea Ecumenic, precum şi a celui de-al V-lea (553 d.H.)
a completat-o Sinodul Ecumenic al cinci-şaselea (Constantinopol,
691 d.H.).
