|
Ortodoxia si Orientarea in Dogmatica Ei |
Prin Poarta de Est de Nil Stryker Republicată în traducere din: http://strannik.com/watchful_gate/Through_the_Eastern_Gate.html |
Nota de mai jos se afla pe pagina în limba engleză. O reproducem în traducere: Notă Webmaster din pagina engleză: Povestea lui Nil este una dintre multele povestiri asemănătoare pe care le-am auzit în ultimii ani - un fenomen special al epocii noastre. Pe Nil îl cunosc de când era budist. Eu m-am străduit să asimilez aceleaşi învăţături sub acelaşi profesor. Nu am ajuns aşa de departe ca Nil, pentru că atunci când profesorul meu mi-a zis că pentru a merge mai departe trebuie să întrerup orice altă căutare spirituală, conştiinţa mea s-a trezit şi mi-a interzis să o fac şi de asemenea mă îndruma înapoi la Hristos şi la Biserica Ortodoxă. Numitorul comun în toate aceste povestiri pare să fie faptul că, dacă o persoană a fost în contact semnificativ cu Evanghelia lui Hristos, atunci progresul său spiritual se va bloca la un anumit nivel, până când persoana respectivă se întoarce la Hristos.
Am fost budist timp de 10 ani. Am fost „hirotonit” după ce am studiat timp de şapte ani cu profesorul meu într-o mică familie din descendenţa Nyingma a Budismului Vajarayana (Tibetan). În această familie am avut un Maestru Spiritual pe care l-am iubit şi încă îl iubesc. El a fost şi continuă să fie un exemplu de bunătate în viaţa mea. Sub îndrumarea sa am început să văd lumea cu ochii şi inima larg deschise. Am fost „hirotonit” ca un Ngakpa în familia Nyingma. Ngakpa este o hirotonire tantrică (preoţească) care, deşi are jurăminte (damsig), acestea nu se bazează pe celibat sau înfrânare de la carne şi alcool. Sangha noastră nu era una de renunţare, ci o urmare a instrucţiunilor de bază în tantra şi dzogchen; şi acestea doua se bazează pe transformare şi nu pe renunţare, precum şi pe momente neaşteptate de vizualizare interioară, care oscilează în durată şi intensitate, conducând spre rigpa (o stare a minţii şi a percepţiei bazată pe relaxare în cadrul stării naturale de iluminare). Aceste momente luau naştere prin intervenţia energetică a profesorului nostru sau prin abilitatea noastră de „a ne relaxa” în textura şi calitatea experienţelor noastre de „a fi” şi „a nu fi” – experienţe care erau rezultatul unor practici cu care fuseserăm învăţaţi. Peste ani, aceste momente par să se manifeste în felul de a privi lumea cu tot mai multă bunătate, recunoştinţă şi compasiune. Profesorul meu obişnuia să spună că Budismul este 99% metodă şi 1% adevăr. În Budism, practicile sunt folosite pentru a dezvolta claritatea şi un simţ al conştiinţei care te ajută să deosebeşti realitatea care nu este denaturată de o minte nevrotică şi de obiceiuri de a reacţiona. Eram o familie non-liturgică şi practicam „statul în tăcere”, cântece yoghine, rugăciuni-mantra şi seturi de exerciţii psiho-spirituale şi fizice ca nucleu al practicii noastre. Efectuam pelerinaje la locurile sfinte din Nepal şi participam la izolări împreună cu profesorul meu şi cu fraţii şi surorile mele „vajra”, atât în Statele Unite cât şi în Ţara Galilor. Aceste izolări, fie de grup, fie individuale, au fost foarte importante în viaţa mea. Şi pot să afirm în mod categoric că am trăit unele „deschideri” de vedere, lărgiri ale perspectivelor şi experienţe pe care i le atribui profesorului meu şi practicilor care mi s-au predat. Într-o după-amiază, la sfârşitul lui ianuarie 1999, m-am îndreptat spre altarul meu pentru obişnuita mea practică zilnică. Obişnuiam să încep cu un cântec yoghin, spuneam rugăciunea-mantra şi apoi continuam cu „stat în tăcere”. Am aprins lumânările şi după ce mi-am sfârşit cântecul şi mantra am început practica mea de tăcere. Nu pot spune exact cât timp am stat aşa, când mi-am auzit clar propria voce rostind: „Îmi lipseşte Iisus”. Am spus-o cu voce tare. S-ar părea că venise mai curând prin mine decât că am spus-o eu, însă acolo nu mai erau alte voci. Era limpede că eu am spus-o. Când am spus că „Imi lipseşte Iisus” am simţit că mă umplu de o dorinţă arzătoare. Nu ştiu cum altfel să o numesc. Durere. Am suferit înăuntrul meu. Simţeam o tânjire desăvârşită şi nu puteam să cred. Încercam să-mi concentrez atenţia şi conştienţa pentru a-mi continua meditaţia. Adesea în timpul meditaţiei se înregistrează percepţii extraordinare, mirosuri, iluzii vizuale, sunete – anomalii psiho-spirituale care te distrag de la sosirile şi plecările gândurilor, pe care eşti învăţat să le laşi să apară şi să dispară, fără a le acorda vreo importanţă. Gândurile vin şi pleacă, însă metoda pe care o foloseam avea drept scop să nu mă agaţe de nici un gând care ar duce la o naraţiune interioară. Deci am încercat să privesc aceasta ca pe un nyam (experienţă în cadrul meditaţiei) şi să nu-i acord o prea mare importanţa. Însă nu am reuşit să mă adun sau să mă relaxez şi m-am ridicat. M-am gândit că acestea sunt lucruri din copilăria mea timpurie, pe care mi le proiectez peste meditaţia mea. Lucruri despre mamă-tată, referitoare la dragostea pe care am dorit-o şi nu am primit-o şi că trebuie să fie vorba de creştinismul copilăriei mele timpurii. Cu toate că parinţii mei se numeau creştini, am fost crescut ca prezbiterian pentru că această biserică era aproape de casa noastră. Parinţii mei în mod cert nu erau trâmbiţaşi ai Bibliei. Mi-am încheiat exerciţiile şi am mers în bucătărie unde am început să spăl vasele. Am făcut şi unele treburi casnice şi nu m-am mai gândit în mod deosebit la experienţa avută, cu excepţia durerii continue care nu părea să se diminueze. Se părea că nu pot s-o înlătur, oricât m-aş fi străduit. Continua să existe în mine acea teribila durere, pe care nu o puteam ignora, nici explica. Nu am relatat nimic soţiei mele, însa nu puteam să încetez a mă gândi la aceasta şi nici nu am găsit vreo uşurare pentru dorinţa şi durerea mea. Am petrecut împreună o seară obişnuită, ne-am uitat la televizor pentru un timp, am stat de vorbă şi apoi m-am dus în studioul meu să pictez. Sunt pictor şi atelierul meu este ataşat de casa noastră, si eu multe nopţi dorm acolo, atunci când pictez până tărziu. După câteva încercări zadarnice de a lucra la o pânză ce o începusem, m-am dus la culcare. În acea noapte, la ora 3 după miezul nopţii, m-am trezit din cauza unei „prezenţe” în camera mea. Era o Dorinţă Arzătoare. Nu ştiu cum altfel să o numesc. Simţeam în cameră o „prezenţă a Dorinţei Arzătoare”. Eram îngrijorat de faptul că cineva ar fi intrat pe ascuns în casă. M-am dat jos din pat şi am verificat toate încăperile. Nu era nimeni în casa, cu excepţia soţiei mele, iar ea părea să doarmă. Am decis, din moment ce m-am trezit, să fac vreun exerciţiu şi am mers la altarul meu din studio. Am meditat probabil 30-45 de minute şi m-am întors în pat. A doua zi m-am asigurat că toate uşile erau încuiate şi am căutat în jurul casei să văd dacă pot găsi ceva care să explice „prezenţa”. Noi nu avem animale şi am întrebat-o pe Diane dacă se trezise cumva în timpul nopţii pentru vreun motiv oarecare. Avusese un somn adânc. M-a întrebat dacă era ceva în neregulă. I-am spus că m-am trezit şi nu am putut să dorm o bucată de timp. Am ezitat să amintesc ceva despre simţirea „prezenţei”. Nu am vrut să o sperii şi nici nu am vrut să creadă că eram nebun. A doua noapte am fost din nou „trezit” din somn. Nu pot spune cu exactitate ce am simţit în afara faptului că această „prezenţă” era în cameră. Nu erau lumini, nu erau halucinaţii, nu erau zgomote, nu era nimic schizofrenic (din câte puteam să înţeleg), însă aveam totuşi un sentiment şi mai clar că am fost trezit de o „prezenţă”. Pot s-o numesc doar „prezenţă a Dorinţei Arzătoare”. Mă durea înăuntrul meu şi tânjeam după ceva ce nu puteam să descriu... Mă simţeam la mii de kilometri de casă. Ar trebui să spun aici că viaţa mea era destul de fericită. Eu şi soţia mea (căsatoriţi de 25 de ani) eram îndrăgostiţi. Suntem amândoi pictori şi făceam treabă bună în acest domeniu. Aveam o căsuţă şi grădină într-un mic oras de pe malul mării, în California de Nord, lângă San Francisco şi pe care o iubeam. Aveam un minunat îndrumător spiritual şi depusem jurăminte, şi eram dedicat familiei şi căii budiste. Şi eram destul de sănătos pentru un om gras de cincizeci şi ceva de ani. Totul era în general OK. Nici o criză majoră. Nu era nimic care să aiba legătură cu experienţele pe care le aveam, sau cu incredibila stare de dorinţă arzătoare pe care o trăiam. Mă simţeam de parcă aş fi fost îndrăgostit, dar nu ştiam de cine sau de ce anume. Eram ca un adolescent îndrăgostit. Nu puteam să opresc această durere, această dorinţă arzătoare, această confuzie. Totul începuse când am spus „Îmi lipseşte Iisus”, însă nu recunoşteam că acest lucru este sursa durerii mele. Trebuia să fie altceva. Dar nu ştiam ce. Am încercat să clarific în mod raţional, făcând un inventar al posibilelor surse, motive, evenimente care ar fi putut da naştere acestui dor. Am fost blocat. Nimic din ceea ce am enumerat nu părea să explice experienţa acestei dorinţe arzătoare şi, mai ales, sentimentul unei prezenţe în camera mea pe timp de noapte. Timp de o săptămână am fost trezit în fiecare noapte la ora 3. Am început să fiu puţin speriat. Nu aveam nicio explicaţie pentru ceea ce se întâmpla, nici vreo idee despre cum să mă ocup de aceasta. Am realizat că este ceva dincolo de tot ceea ce experimentasem vreodată şi speram că profesorul meu ar putea să mă ajute să înţeleg şi să fac faţă experienţei. Daca cineva ar fi putut şti ce se întâmplă, acela ar fi fost el. În cele din urmă l-am contactat pe profesorul meu în Tara Galilor şi i-am relatat întregul şir al experienţelor mele. El mi-a dat numele unei „zeităţi” tibetane să o invoc şi o rugăciune-mantra asociată acelei „fiinţe conştiente” (sangha noastră folosea termenul de „fiinţă conştientă” în locul tradiţionalului termen „zeitate”). Mi-a spus că, dacă experienţele continuă, să fac exerciţiul meu şi să recit rugăciunea-mantra pe care mi-o dăduse. În noaptea aceea am fost din nou trezit de sentimentul unei „prezenţe”. M-am dus la altarul meu şi am aprins lumânările. Am stat pentru un timp în meditaţie tăcută, înainte de a spune rugăciunea-mantra şi de a chema zeitatea budistă care mi-a fost indicată să o invoc. A fost o mediere puternică. Era o liniste adâncă şi am simţit un calm şi o tăcere ce părea că se răspândeşte în cameră. Am strigat numele „fiinţei conştiente”, după cum fusesem instruit de Rinpoche (titlu onorific pentru un profesor Vajrayana, care literal înseamnă „piatră preţioasă”). Spre surprinderea mea am auzit o voce spunând: „Eu nu sunt asta”. Nu vă pot spune de unde veni această voce. A sunat ca vocea mea, chiar dacă nu-mi amintesc ca eu să fi rostit cuvintele. Nu pot spune cu exactitate dacă vocea a fost interioară sau exterioară, însă a fost o voce care în mod clar şi distinct a spus: „Eu nu sunt asta”. M-am înfiorat. Am stat tăcut şi consternat. M-am ridicat şi am ieşit din casa. Era, probabil, 3:30 dimineaţa şi era o lună palidă, abia vizibilă deasupra oceanului. M-am aşezat pe treptele de la intrare şi am început să plâng. Durerea şi dorinţa arzătoare dinăuntru nu se micşorase, ci părea că s-au mărit. Nu mai ştiam ce să fac. Ştiam că ceva se întâmpla; doar că nu ştiam ce. Am plâns cu toată fiinţa mea. Am plâns în hohote. În final, am ridicat capul şi am întrebat: „Cine eşti?” Odată ce am rostit aceste cuvinte, s-a întâmplat ceva incredibil. Încercaţi să înţelegeţi că nu am o percepţie adecvată asupra celor ce s-au petrecut. Chiar nu am cum să explic ce s-a întâmplat şi de ce? Eu sunt cel mai prost. Nu am chiar nici dreptul de a încerca să explic ceea ce s-a întâmplat, nici să încerc să spun că eu, într-un anumit fel, înţeleg sau că merit ceea ce s-a întâmplat. Însă când am rostit acele cuvinte, m-am umplut cu o Lumină lină. Ştiu că este greu de înţeles, dar eu m-am umplut efectiv de această Lumină. Nu era „vizibilă” în sensul obişnuit al cuvântului. Era o luminozitate care m-a umplut. Nu pot descrie Lumina, nici nu pot descrie modul în care o lumină ar putea să aducă „cunoaştere”. Am ştiut însă că o Lumină pătrunse înăuntrul meu şi mă cunoscuse personal. Ştiu că pare imposibil, dar s-a întâmplat. Lumina nu numai că mă cunoştea pe mine, Miles, un bătrân ciudat, dar mă şi iubea, chiar mă iubea. Să-mi fie iertată infatuarea, dar aşa am simţit. Nu am nici o cale de-a explica cum anume am ştiut asta, dar am ştiut-o. Nu ştiam cum să o numesc. Mă simţeam stângaci încercând să spun „Dumnezeu” sau „Hristos”, dar simţeam totusi că are o legătură cu Dumnezeu şi Hristos-Logosul. Cu toate acestea, nu mă puteam hotărî să rostesc asta. Părea prea imposibil şi atât de încărcat cu tot ce-am respins în Creştinism (creştinismul protestant din copilăria mea). Îmi era imposibil să rostesc cuvintele, deşi simţeam că o bucată din Dumnezeu se rupsese în mine, şi aceea era Iubirea. Simţeam prezenţa Iubirii. Simţeam Iubirea Divină. Simţeam o Iubire care mi se adresa personal, ca şi cum chemase numele meu atunci când ma pătrunse. Şi totuşi părea să se fi aflat mereu înăuntrul meu, fără ca eu să ştiu. Ca şi cum pătrunse înăuntru şi tâşni înafară simultan. Ştiu că este greu de imaginat, dar nu am alte cuvinte pe care să le pot utiliza în încercarea de a explica acest lucru. Dacă ar exista vreun fel de a vă spune toate acestea într-un mod mai clar, aş face-o. Am căzut în genunchi şi m-am aruncat la pământ. Nu pot spune cât timp am stat aşa, dar în cele din urmă m-am reaşezat pe scări şi am plâns din nou. Nu am cum să explic ce am simţit. Poate este greşit să o spun, dar am simţit cuvintele cum mă abandonează pe masură ce Lumina mă pătrundea şi am simţit o „cunoaştere” în mine, ce părea a fi născută din Iubire. Ştiam că Dumnezeu mă iubeşte şi totuşi nu puteam rosti cuvântul „Dumnezeu”. Ştiam că Hristos m-a chemat, dar nu puteam rosti cuvântul „Hristos”. Ajunsesem în Budismul meu la unele conştientizări, unele mici licăriri de înţelegere a Marii Opere, prin intermediul profesorului meu şi a practicii mele – însă nimic asemănător acesteia. Străluceam în interiorul meu de Iubire şi de o „cunoaştere” a Luminii. Nu era o strălucire reală, vizibilă sau palpabilă, totuşi m-am simţit de parcă străluceam în interior. Nu puteam să spun dacă Dumnezeu mă dorea pe mine, sau eu Îl doream pe Dumnezeu. Aproape că ne-am întâlnit în aceasta Dorinţă. Pentru prima dată, Dorinţa Arzătoare părea a fi experienţa prezenţei lui Dumnezeu şi a relaţiei mele cu El. În Budism vorbeam adesea despre găsirea prezenţei conştiinţei noastre într-o împrejurare a vieţii. În tantra, tot ceea ce trăim ne oferă posibilitatea de a experimenta iluminarea în acel moment. Practicile noastre se bazau adesea pe găsirea prezenţei conştiinţei în emoţie ori în situaţiile de viaţă pe care le-am trăit. Se pare că descoperisem prezenţa propriei mele conştiinţe în Dorinţa Arzătoare după Dumnezeu (şi a lui Dumnezeu după mine) ca Lumină şi Iubire. Pentru prima dată în viaţa mea exista o Iubire Divină, o Iubire care cunoştea numele meu. Nu ştiu cât am stat pe trepte. Cerul părea să se lumineze, dar nu pot spune când am intrat înapoi în casă. Sunt sigur că în cele din urmă m-am culcat, dar nu-mi amintesc exact când a fost asta căci, atunci când m-am trezit, am descoperit că eram în pat cu hainele pe mine. A doua zi dimineaţă, când i-am povestit soţiei ce mi se întâmplase, i-am spus că „O Lumină Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu” a pătruns în mine. Nu am ştiut cum altfel să o numesc. Am descris experienţa, dar încă nu puteam să rostesc cuvântul „Dumnezeu”, nici nu puteam folosi numele „Hristos”. Am numit-o „O Lumină Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu”. Bineînţeles, soţia mea, fiind o bună californiană, m-a întrebat dacă nu eram drogat. Amândoi am râs. Trecuse multă vreme de când asta ar fi putut fi o posibilitate (fumatul de orice fel era interzis în sangha noastră); însă ea a ascultat şi i-am spus toate detaliile. Am ştiut deja în acel moment că totul s-a schimbat. Într-un fel, Iubirea intrase în scenă, iar viaţa aşa cum o ştiam începuse să se destrame. Profesorul meu era ateu, iar Budismul, pe care îl studiasem, nu sugera în niciun fel ideea unui Dumnezeu Creator, ori a unei Divinităţi care este sursa Iubirii. Noi vorbeam despre compasiune şi înţelepciune, bunătate şi întelegere, însă rar era menţionat cuvântul „Iubire” şi cu siguranţă nu în contextul unei Iubiri Divine. Pot să spun că soţia mea era speriată. Oricât de mult am fi glumit noi pe tema aceasta, ea simţea că totul se duce pe „apa sâmbetei”. Nu ştia unde mă va duce asta. Nici eu, la rândul meu, nu ştiam. Totul era destul de stabil în viaţa noastră. În noaptea aceea, totul a fost zdruncinat din temelii, iar soţia mea simţea asta. Atunci când Lumina Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu m-a străpuns cu ea însăşi, am cunoscut lucruri pe care nu le puteam explica. Am experimentat o Iubire personală, de la o Sursă care se află dincolo de tot ce trăisem până atunci. A fost minunat şi teribil în acelaşi timp. De ce însă nu puteam folosi cuvântul Dumnezeu sau Hristos? Ce mă reţinea? Gândul că acesta ar putea fi Dumnezeu/Hristos părea prea mult, totuşi pentru prima dată părea posibil. Era posibil să fie a lui Dumnezeu Iubirea aceasta. Era posibil ca aceasta să fie o experienţă a lui Hristos. Într-un fel cred că eram prea slab pentru a afirma acest lucru. În mod cert, nu vroiam să fiu creştin. Timp de mulţi ani, îi criticasem pe creştini numindu-i ipocriţi şi idioţi. Ca budist, am fost ceva mai indulgent în privinţa asta, dar încă nu aveam nici o intenţie de a fi creştin, nici vreo dorinţă să explorez această cale. Niciodată nu reuşisem să mă eliberez de ideea existenţei unui Dumnezeu, deşi Rinpoche îmi spunea că trebuie să tratez ideea de Dumnezeu în relaţie cu învinuirea ce I-o aduceam. Îl acuzam pe Dumnezeu pentru multe lucruri din viaţa mea şi îmi spunea Rinpoche că pentru a mă maturiza spiritual trebuie să renunţ la această învinuire. El avea dreptate. O lume se deschidea şi alta se retrăgea. Jurămintele pe care le depusesem ca să devin un Ngakpa erau considerate jurăminte pe viaţă. Angajamentele pe care le făcusem erau văzute ca angajamente „pe viaţă” atât de profesorul meu, cât şi de comunitatea mea. Acum mă confruntam cu faptul că există un Creator al Iubirii, o Sursă a Iubirii şi un Duh al Iubirii care erau inexplicabile pentru budismul meu, iar din experienţa mea, o realitate ce nu putea fi tăgăduită. În mine se producea o luptă, nu ştiam ce să fac. Nu aveam niciun context care să mă ajute să elucidez această experienţă. Ateismul profesorului meu părea să excludă posibilitatea de a înţelege realitatea care tocmai se născuse în viaţa mea. Avusesem o experienţă care părea să răstoarne budismul meu. Structura practicilor noastre şi învăţătura profesorului meu părea limitată şi, trebuie să recunosc, incompletă. Ştiam că profesorul meu se înşela în privinţa lui Dumnezeu. Ce trebuia să fac însă? Pantelimon David Walker este acupuncturistul meu şi este membru al Bisericii Ortodoxe din America (OCA). Discutaserăm timp de luni de zile despre Budism şi Creştinism în timpul tratamentelor mele. Săptămâna ce urma aveam programare la el. După ce ne-am salutat mi-a spus: „Am pentru tine o carte care-ţi va plăcea.” Era „Hristos – Eternul Tao” de Ieromonah Damaschin. În noaptea aceea m-am adâncit în lectura acestei carţi. Habar nu am când m-am culcat, însă am citit-o zile în şir şi ea mi-a oferit o bază pentru a desluşi experienţele pe care le trăisem în legătură cu Lumina Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu. Ştiam că există o Sursă a Iubirii şi o Energie a Iubirii, totuşi ezitam să o numesc „Sfântul Duh”. Îmi lăsasem mult în urmă creştinismul copilăriei mele. Cuvintele acestea continuau să mi se împotmolească în gât. David mi-a sugerat să încerc să merg la o Biserică Ortodoxă şi a menţionat o biserică a OCA din San Francisco. Dar acest lucru părea foarte ciudat şi un angajament prea mare faţă de o religie pe care o părăsisem de mult. Vroiam ceva care să nu fie bazat pe o aşezare instituţională. Ultimul lucru pe care mi-l doream, era să mă implic în vreo biserică. La urma urmelor, eram budist. De ce m-aş fi lăsat târât într-o altă religie, cu atât mai mult, creştină? Luasem un angajament faţă de profesorul meu şi familia mea. Nu mai trebuia să explorez, la acest stadiu avansat, orice altă formă de cult. Mai ales că Budismul meu nu recunoştea experienţele pe care tocmai le avusesem în legătură cu Divinul. Ştiam însă – cu aceeaşi certitudine cu care ştiam orice altceva – că experienţele pe care le trăisem cu Lumina Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu, au fost reale şi adevărate. Profesorul meu spunea că nu există Dumnezeu, dar eu ştiam că experimentasem Iubirea Divină în mod personal. Am rezistat ideii de biserică, însă Ortodoxia are o tradiţie contemplativă veche şi o cale de a lucra la aprofundarea şi extinderea unei percepţii personale de transformare a sinelui în relaţie cu Divinul. Cartea părintelui Damaschin m-a făcut receptiv cel puţin la posibilitatea explorării (fără obligaţie) unei tradiţii în Creştinism, ce era mult dincolo de orice tradiţie creştină despre care auzisem vreodată. Am sunat la Catedrala Sf. Treime (biserica OCA din San Francisco). A răspuns un bărbat şi am întrebat dacă slujbele sunt în engleză. Mi-a răspuns cu un accent rusesc: „Pe rupte.” M-am prăpădit de râs. Chiar mi-a plăcut acest simţ al umorului. Am notat ora Liturghiei şi i-am mulţumit. Duminică, 7 februarie. M-am trezit, m-am îmbrăcat şi i-am spus soţiei că merg să caut o biserică. A fost şocată. „Ce?” a strigat. „Ştiu. Nu întreba. Mă întorc repede.” Ploua torenţial şi străzile erau destul de goale. Mergeam cu maşina în San Francisco, cand îmi venise în minte o imagine a unei biserici ruseşti cu turle albastre, aflată în centrul oraşului. Adresa Catedralei Sfânta Treime era pe strada Green şi credeam ca merg în această direcţie. În cele din urmă, am văzut turlele şi crucea. În jurul zonei respective nu este niciodată loc de parcare, astfel, în timp ce mă apropiam, mi-am zis: „Dacă este loc de parcare voi opri, dacă nu, voi merge la Burger King.” În momentul în care am spus asta, cineva a eliberat un loc de parcare de peste drum de biserică. „Bine, bine, voi merge.” Am intrat în biserică în data de 7 februarie 1999. Nu ştiam la vremea aceea, dar era Duminica Fiului Risipitor. În tantra, în practica individuală, sunt folosite toate câmpurile senzoriale. Şimţurile nu sunt negate, ci folosite pentru „deschidere” şi relaxare în cadrul stării naturale de iluminare. Când am intrat în biserică am simţit o răspândire de lumină şi mireasmă. Am fost întâmpinat la intrare şi mi s-a urat bun-venit. Când am fost întrebat dacă sunt ortodox, am răspuns repede (şi probabil brusc) că nu sunt creştin, ci budist. Am stat în spate şi am privit. De cum a început Liturghia, muzica şi psalmii, şi citirile păreau a umple spaţiul la fel ca lumina şi parfumul. Întreaga slujbă părea a fi desfăşurarea unui ritual complex al simţurilor. A fost minunat şi m-a speriat foarte tare... Era ceva care se simţea a fi bun... Dacă nu ar fi trebuit să fie atât de creştin... ...După slujbă am fost rugat să mă alătur celorlalţi la masă. M-am dus. S-a purtat o conversaţie oarecum interesantă pentru mine şi chiar s-a manifestat interes faţă de budismul meu. Am plecat cu sentimentul că descoperisem un nou tip de Creştinism. Cu siguranţă nu creştinismul copilăriei mele. M-am dus din nou duminica următoare. Am început să ascult cuvintele Liturghiei. Curând am început să merg la unele dintre slujbele de seară şi am fost uimit de ceea ce se recita. Nu auzisem niciodată de o teologie care să fie cântată şi psalmodiată odată cu citirea. Începeam să realizez tot mai mult că se găsea un Creştinism în Ortodoxie, ce era mult mai vast şi mult mai profund decât credeam. De asemenea am început să aud referiri la Lumină, o Lumină ce părea a avea multe în comun cu experienţa mea, a Luminii Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu. Era chiar şi o teologie care recunoştea Lumina şi care utiliza această Lumină ca o descriere a modului în care Dumnezeu Tatăl, Logos-ul şi Duhul Sfânt cheamă şi iubeşte... Începeam să mă simt mai confortabil cu cuvintele Dumnezeu şi Hristos. Bineînţeles că soţia şi prietenii mei s-au simţit foarte inconfortabil auzindu-mă folosind acele cuvinte supărătoare. Cei mai mulţi dintre prieteni deveniră tăcuţi, atunci când aflară că am fost la o biserică creştină, cu atât mai mult una creştin-ortodoxă. Continuam să merg în grupul meu budist şi ştiam că, atunci când profesorul meu urma sa vina în luna martie, trebuia să stăm de vorbă. Mă simţeam ca şi cum acţionam pe ascuns mergând la o biserică creştină şi nu vroiam asta. Însă trebuia să încerc să clarific experienţele mele şi simţeam că biserica oferea posibilitatea unor răspunsuri care nici profesorul meu, nici familia mea budistă nu păruse a fi în stare să mi le dea... Cartea părintelui Damaschin fusese catalizatorul pentru aceasta explorare şi desfăsurarea Bisericii în viaţa mea părea să fie o evoluţie aproape naturală de la începutul lecturii acestei cărţi. Cu cât frecventam mai mult slujbele, cu atât mai mult simţeam că acesta era locul în care aş putea fi în largul meu ca şi creştin. Însă, trebuie să înţelegeţi că nu foloseam niciodată acel cuvânt. Încă mă împotriveam. Încă şovăiam. Stăteam la pândă pe marginea Creştinismului, atât în umbră, cât şi la lumina lumânărilor. Mă abţineam să mă închin sau să-mi fac semnul crucii... Mă gândeam că mergeam prea departe... Eram încă budist. Creştinismul numai îl vizitam. Această idee îmi permitea să continui de a merge la biserică şi să explorez, fără să fac vreun angajament... Într-o seară, Matushka Barbara (soţia preotului) s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă as vrea să învăţ cum să-mi fac cruce. Când am spus „Da”, m-am surprins pe mine. Ştiu că pare ciudat, dar semnul crucii a schimbat felul în care mă vedeam eu şi felul în care am început să mă închin. Era primul semn pe care îl făceam în mod public şi care arăta că aveam încredere în Creştinism şi începusem să mă văd integrat cadrului creştin. Este greu de explicat. Este un gest atât de simplu, însă devenise primul meu act de acceptare a Creştinismului. Era primul semn că mă „îmbrăcam în Hristos”. Fusesem învăţat să-i urăsc pe „papişti”. Tatăl meu fusese crescut luteran german şi urâse Biserica Catolică. Încă purtam asta în mine. Însă mi-am făcut cruce în seara aceea şi în alte seri, pe măsură ce începeam să particip la tot mai multe slujbe şi să caut în Ortodoxie răspunsuri şi o nouă formă de închinare. În Budismul Vajrayana pe profesorul tău îl vezi ca pe o fiinţă iluminată, ce reprezintă pe deplin calea ta spre acest obiectiv. Credincioşii se închină în faţa profesorului lor în semn de respect deplin şi de dependenţă faţă de acesta, în vederea avansării şi realizării lor pe plan spiritual. Eu ma închinam înaintea profesorului meu fără nici o rezervă (singurul obstacol era greutatea mea şi genunchii mei). În Biserica Ortodoxă, se închină înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Se închină şi înaintea imaginilor sfinţilor ca un act de cinstire şi respect. Eu încă refuzam să fac închinăciuni. Era ceva în încăpăţânarea mea ce nu puteam să-mi explic. Vedeam cât de absurd e să fii în stare să te pleci înaintea unui profesor şi să nu o faci înaintea lui Dumnezeu. Într-un fel părea mai uşor să mă încred într-un om decât în Divin. Îmi făceam cruce, dar nu făceam plecăciuni. Fusesem literalmente dat jos din pat, chemat în asa fel, încăt şi eu l-am auzit şi trăiam o atât de incredibilă experienţă a Luminii şi a Iubirii, într-un mod atât de personal, şi totuşi mândria şi încăpăţânarea mea continuau să reziste unei mai bogate şi depline exprimări a evlaviei... Nu mă plecam. Nu m-aş fi înclinat în faţa lui Dumnezeu... Ceva încă rezista chemării lui Hristos şi a Bisericii Ortodoxe... Deşi ştiam că nu puteam să mă întorc iar înapoi. Postul Mare este o perioadă de intensă evaluare spirituală. Întreaga Biserică porneşte în mod colectiv într-o călătorie spre Ierusalim, împreună cu Hristos. Toate cele 40 de zile devin o dramă cosmică suspendată într-un timp pe care nu-l mai experimentasem în Budism. Timpul părea să se micşoreze aproape proporţional cu lungimea slujbelor. Într-un mod paradoxal, timpul era folosit pentru a elimina timpul. Luasem parte la ritualuri lungi şi în Budism. Am avut ocazia să simt că luaseră sfârşit mai repede decât mă aşteptasem. Niciodată însă nu experimentasem timpul cu sensul de „etern”. Ştiu cât de dificil e să fie înţeles acest lucru, însă durata prelungită a slujbelor şi a Liturghiilor părea să se prăbuşească într-o eternitate atemporală pe care nu o simţisem niciodată atât de intens... Fiecare cuvânt al imnurilor sau al slujbelor părea să fie adresat mie... Fiecare verset care se referea la cei pierduţi şi confuzi, şi obosiţi de împrejurările vieţii, erau citite pentru mine... Am fost găsit de Iubire, dar continuam să fiu pierdut... Încheiam fiecare seară simţind că tot ceea ce au psalmodiat sau au citit era exact ceea ce aş fi spus eu, dacă aş fi putut să rostesc vreodată ceva atât de frumos şi adevărat. Lăsam corul să cânte laudele mele şi cantorul să recite iubirea mea. Pe măsură ce Postul se adâncea şi devenea mai cuprinzător şi (trebuie să spun) mai dureros, începusem să trăiesc în Biserică momente de care nu avusesem parte nicăieri altundeva. Chiar dacă petrecusem ore întregi în meditaţie şi săptămâni de retragere solitară, niciodată timpul nu trecuse atât de încet. Slujbele din Postul Mare începuseră să mă transforme. Într-o seară, în timpul Pavecerniţei Mare (cred...), genunchii mei s-au îndoit... M-am pomenit îngenunchind înaintea lui Dumnezeu şi m-am simţit atât de groaznic la gândul că mă abţinusem atâta timp... M-am simţit ca un prost şi ca un idiot plin de mândrie... Totul în mine îmi vorbise despre Marea Inimă Bună a lui Hristos, iar eu refuzasem îmbrăţişarea Lui... Când fruntea mea atinse pardoseala, Dumnezeu îmi frânse inima... Am plâns în hohote... Când părintele Victor s-a apropiat să tămâieze icoana de lângă mine, ştiam că mă auzea plângând... Nu mă puteam opri... Eram atât de jenat... Mă simţeam atât de expus... În jurul meu erau oamenii cu care aveam relaţii în mod regulat în ultimele săptămâni. Mă văzuseră arogant în budismul meu şi părea că se ţin departe de mine. Mă văzuseră că dau înapoi. Mă văzuseră făcându-mi cruce şi încă având rezerve. Iar acum vedeau genunchii mei îndoindu-se şi fruntea mea atingând podeaua din lemn şi pe mine plângând, atunci când Domnul îmi străpunse inima... Îmi străpunse inima chiar acolo... Pot arăta locul exact... Mă chemase în noapte. Pătrunse în mine ca o Lumină. Acum îmi străpunse inima... Nu pot explica mai clar. Dumnezeu îmi zdrobise inima şi aroganţa, şi însingurarea şi făcuse imposibilă singurătatea. Mă ţinea suspendat în timp şi în Iubire, deşi eu nu meritam nici măcar o particică din ea. Acum eram străpuns de Iubire. Eram un cerşetor. Sunt un cerşetor. Slujbele de seară deveneau tot mai dese şi intense. Soţia mea era supărată pe motiv că eram atâta timp plecat şi adesea ne contraziceam. Nu primeam prea mult sprijin personal pentru a continua să mă îndrept pe această Cale Creştină. Prietenii credeau că am înnebunit. Membrii mei sangha nici măcar nu ştiau de frecventarea în paralel a Bisericii. Cu cât eram mai atras înspre Biserică, cu atât păreau mai mari forţele ce mă trăgeau înapoi. Contradicţia şi făţărnicia propriei mele participări ca budist într-o Biserică creştină îmi erau evidente chiar şi mie. In noaptea aceea realizasem că nu exista cale de întoarcere. Eram îndrăgostit şi trebuia să mă apropii cât puteam de mult de acea Sursă a Iubirii. Cred că pentru un timp am fost puţin nebun. Dorinţa arzătoare nu dispărea. Părea să se adâncească pe măsură ce avansam în Postul Mare. Plângeam fără niciun motiv... Mergeam pe stradă şi văzând un cuplu în vârstă ţinându-se de mâini, din ochi imediat îmi izvorau lacrimi... În timpul slujbelor şi a Liturghiilor mă pierdeam... La auzul clopotelui, atunci când începea recitarea Crezului, întorceam capul în altă parte, lăcrimând... Ca şi cum nu era suficient că îmi curgea nasul destul de rău... Mă străduiam să-i explic soţiei mele că, deşi sunt în stare să scot mii de ediţii de carţi valoroase, în sprijinirea fiecărei fraze a Crezului, s-ar fi prăbuşit toate în faţa unui pumn de lacrimi... Stăteam în picioare, într-un colţ al Bisericii, pentru că mi-era atât de ruşine. Îmi lipsea rândul din faţă, de unde auzeam mai clar corul, dar preferam colţul meu şi mă simţeam ca un cerşetor ce-şi încălzeşte mâinile la un foc în aer liber al săracilor fără adăpost. I-am scris părintelui Damaschin, care se afla în Alaska şi parohului Catedralei Sf. Treime, părintelui Victor Sokolov, pentru a le spune despre ceea ce mi se întâmpla şi despre nevoia mea tot mai mare de a aborda posibilitatea explorării mai serioase a Ortodoxiei. Părintele Damaschin mi-a răspuns printr-o minunată scrisoare de încurajare. Bunătatea lui m-a mişcat profund. Am cerut să mă întâlnesc cu părintele Victor. Ştiam că profesorul meu va reveni în curând, aşa că l-am sunat şi l-am rugat să stabilească o întâlnire pentru noi doi. Îmi încălcasem jurămintele faţă de el, nu pentru că începeam să îmbrăţişez Creştinismul, ci pentru că nu aveam destulă încredere în el, pentru a înţelege experienţa mea cu Lumina Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu. Simţeam că, de când adoptase o poziţie ateistă, nu ar înţelege a priori esenţa experienţei Luminii. Exact aici mi-am călcat jurămintele. Am încălcat încrederea profesor-elev, atunci când nu i-am cerut să mă elibereze de jurămintele mele. Însă prin însăşi această încălcare, eu eram în stare să mă deschid unei mai depline experienţe a Duhului Sfânt. Mă obligasem ca o parte din mine să nu se deschidă, din cauza jurămintelor mele. Acele legăminte budiste erau cândva centrul identităţii şi vieţii mele. Am încercat să le iau în serios. Îl iubeam pe Rinpoche. Încă îl iubesc. Simţeam o incredibilă responsabilitate de a continua în mod tainic cu un antrenament al minţii şi cu o metodă care a ajutat oamenii să vadă tiparele ce îi reţineau de la a se relaxa şi a pătrunde în bunătatea firească a fiinţei şi nefiinţei. Luasem pentru aceasta un angajament şi sper că mai există în mine o parte a acelui angajament spre bunătate şi eliberare. M-am întâlnit cu Rinpoche şi am început să discutăm. L-am rugat să ne mutăm din camera de zi în camera sa, pentru mai multă intimitate. Ştiu că a simţit stânjeneala mea. I-am spus ce s-a întâmplat. Am încercat să-i explic pe de-a-ntregul experienţa cu Lumina Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu. Cred că „a văzut” în mine că experienţa fusese reală. Probabil se reflecta în lacrimile mele. Eram din nou pierdut în acele lacrimi de bucurie şi teroare. Mi-era teamă că tăiasem firul care mă hrănea spiritual. Cerusem să fiu exclus din fluxul de energie ce curge prin univers asemenea unui râu. Fusesem scos din torent. Eram deja „acel fost budist”. Fuseseră îndepărtaţi toţi zeii mei: imaginile mele despre conştienţă, despre modul în care se reflecta lumea. Yidam-ii şi Protectorii cu care împărţisem o lume nu mai erau acolo pentru mine. Era o pierdere ciudată, dar era una însemnată. Deodată, complet în mod neaşteptat, am cerut să fiu eliberat de jurămintele mele. Aceste cuvinte au ieşit din gura mea ca o explozie. M-am simţit îngrozitor. Mi-am auzit propriile cuvinte cerând să fiu eliberat de jurămintele mele şi am simţit că trădasem un om pe care îl iubeam şi care mă iubea la rândul lui foarte mult. Acest om fusese părintele meu spiritual timp de aproape opt ani. Ştiam că l-am rănit. L-am rănit pentru că mă iubea şi eu o ştiam, dar şi fiindcă luasem un angajament să mă alătur cursului acestei familii până când toate fiinţele ar fi fost eliberate. Era mai mult decât un legământ personal faţă de el. Ştiam asta. Acele metode de vizualizare şi identificare a vastului orizont de fiinţe şi de lumi şi de energii au fost punctele centrale de referinţă din viaţa mea. În budism există fluxuri de eliberare care au cosmologii şi moduri specifice de a vedea lumea. Toate se raportează la baza religiei lor: compasiunea şi conştienţa. Eu cerusem să NU particip la nimic altceva în afara sanghăi. Totul era conturat în tristeţe. Rinpoche spuse că mă va elibera de jurămintele mele. Îmi spuse că aş putea explora Calea Creştină timp de un an de zile şi că în decursul acelui an eu aş putea să mă întorc la legămintele mele, dacă aş vrea. El a observat că trecusem printr-o transformare, însă nu am nicio idee despre ceea ce „a văzut”. Ca întotdeauna, el a optat pentru bunătate şi mi-a dat posibilitatea unei destinderi într-un moment teribil. Întotdeauna reuşea să inverseze un moment din fluxul existenţei... De aceea a fost pentru mine un profesor atât de bun. El a inversat tiparele mele de reacţie în faţa lumii. Însă, datorită experienţei Luminii lui Dumnezeu, toate acestea păreau depăşite. I-am mărturisit că nu aveam de gând să dau înapoi şi că intenţionam să mă adâncesc cât pot de mult în această experienţă. Mi-a spus că singura mea responsabilitate faţă de el este să fiu un bun creştin. Cred că am plâns împreună. Aşa îmi amintesc. Dar se poate să fi fost doar eu cel care a plâns. Am plecat oarecum şocat. Mă simţeam ca şi cum ar fi murit cineva. Aveam un sentiment teribil... ca atunci când se petrece un accident şi totul se schimbă într-o clipă. Acel moment teribil, când un puşti de cincisperezece ani deţine un pistol şi brusc, apasă pe trăgaci... Este acel moment devastator de certitudine şi groază, când ceva se naşte şi ceva piere în ultimul moment... Rinpoche încercase mereu să ne arate cum să transformăm aceste momente în „puncte de conştienţă”. Mergeam cu maşina spre casă, pe Bay Bridge, când deodată îmi veni gândul că dincolo de această durere, se află un sentiment al certitudinii că decizia mea era corectă. Se datora ciudatei amintiri, dulci-amărui a Luminii Care Nu Este Lumină şi Care Cunoaşte Numele Meu. Chiar şi în tristeţe, Lumina este prezentă. Am început să-mi amintesc şi să retrăiesc totul de la chemarea din noapte, când căutasem spărgători... L-am uitat pe Dumnezeu în tot acest timp. Asta e problema mea. L-am uitat pe Dumnezeu timp de douăzeci de ani... Am fost chemat să mă trezesc literalmente, am fost condus la uşă şi invitat să merg înăuntru... Încercam să îmi amintesc prima oară când mi-am făcut semnul crucii şi locul unde Domnul îmi străpunsese inima. Uneori Dumnezeu trebuie să ne lovească cu capul de grinzi, ca să înţelegem ce ni se întâmplă. În stomac simţeam un nod şi totuşi undeva exista un anumit punct unde lucrurile erau în regulă. Era un mic punct de linişte. Această furtună avea un ochi. Îndoiala şi tristeţea erau doar atmosfera care înconjura acest mic punct de certitudine a iubirii lui Dumnezeu. Era problema revenirii persistente în memorie pe tot parcursul zilei, ca să constat că era prezent. Într-un serial de televiziune „X Files”, protagonistra la sfârşitul episodului spune: „Să presupunem că (Dumnezeu) ne cheamă continuu şi nimeni nu-l aude”. Cu câţiva ani în urmă aş fi comentat că „e o chestiune ce ţine de frecvenţă”. Astăzi cred că e o chestiune ce ţine de Har. În sfârşit, era o destinaţie în această ciudată confluenţă de timp, circumstanţă şi mister. În această mare dramă, părea să existe Iconomie pentru existenţa unui vid, încât o Sursă centrală de Iubire, care devine Cuvânt şi Spirit, să clatine tot ceea ce este şi nu este, chemându-i pe toţi şi pe toate înapoi la Iubirea Divină. Nu pot da o explicaţie mai clară. Dar se pare că există posibilitatea să am dreptate. I-am trimis un e-mail părintelui Victor, informându-l că fusesem eliberat de legămintele mele budiste. Am cerut să mă întâlnesc cu el pentru a afla încotro să merg de acum încolo. Am continuat să particip la slujbele Postului Mare. Când venise ziua Paştelui, eram obosit. De fapt, eram epuizat. Eram complet stors şi gol, cu excepţia unei mici Lumini, care stătea undeva în fundal. Toate erau răsturnate. Cred că aşa au decurs evenimentele. Şi totuşi, întregul flux şi confluenţa circumstanţelor lăsau impresia că fluxurile şi refluxurile au loc într-un ritm parcă prea rapid, pe care nu puteam să-l urmăresc... Totul fusese întors pe dos în câteva luni... „Prins în Lumina Orbitoare”, cred că melodia se potriveşte... M-am întâlnit cu părintele Victor şi am stat de vorbă. Mi-a sugerat câteva cărţi şi m-a încurajat să continui a urmări slujbele. Mi-a amintit că există un cerc de studiu la fiecare câteva săptămâni, după Vecernie. Această întâlnire a fost foarte prietenoasă. El nu ştia pe atunci, că îmi dăduse probabil unul dintre cele mai importante sfaturi pe care cineva îl putea da unui budist care se gândeşte la Hristos. L-a rostit repede şi într-un mod oarecum nonşalant. Se oprise, se întoarse şi spuse: „Chiar şi dacă nu ai nimic, tu ofera-I Lui acest «nimic»”. În acel moment, Domnul a făcut ca lumea să pară îmbelşugată şi părintele Victor L-a ajutat în acest sens. Am înţeles că-I puteam oferi lui Dumnezeu orice. Îi puteam da tristeţea mea, deprimarea, furia şi îndoiala mea. De fapt, într-o zi mai buna, Îi puteam oferi puţină bucurie şi un mănunchi de fericire... A fost foarte important pentru mine să aud asta. Chiar dacă a fost sau nu o parafrază a cuiva, nu mă interesează. În acel moment cuvintele au fost ale părintelui Victor şi mă însoţesc de atunci peste tot. Niciodată de atunci nu a mai fost vreo clipă în care să nu am ceva de oferit lui Dumnezeu. Cu cât mă apropiam mai mult de Biserică, cu atât mai tensionat devenea climatul acasă. Diane îmi ducea dorul şi mă informase într-un mod nu tocmai delicat. Bineînţeles că după 23 de ani (la acel moment) ştia că subtilităţile nu merg la mine. Sunt prea prost. Cele mai dificile rupturi au fost cele cu prietenii mei dragi din grupul meu budist. Am cerut permisiunea profesorului meu să le spun întreaga poveste surorii şi fratelui meu vajra (cei mai apropiaţi din grup), pentru ca ei să ştie exact ce se întâmplase. Mi-e teamă că nu păreau să împărtăşească nicio bază a aceleiaşi limbi sau experienţe. Indiferent de ceea ce spuneam că se întâmplase, ei vedeau doar că eu mi-am încălcat jurămintele. A fost foarte dureros şi dificil pentru ei să audă asta. Aşa cum am spus, erau compromişi mai mult de un grup de oameni. Era vorba despre perpetuarea unei familii, iar legămintele mele erau parte din acel angajament. Furia lor era de fapt un semn al devotamentului lor faţă de Rinpoche. Se simţeau trădaţi, răniţi şi furioşi pe mine. Rupeam o legătură spirituală dintre noi. Aveau dreptate. Dar înca pentru un timp mi-a fost foarte greu să înţeleg ceea ce părea a fi la ei lipsa dragostei. Se aşternu astfel o tăcere lungă între noi. În data de 23 mai 1999, am fost botezat în Biserica Ortodoxă din America. Următoarea copie după o scrisoare ce i-am trimis-o preotului meu, ar putea transmite o parte din ceea ce a însemnat pentru mine această Taină...
Traducere din greacă: M.Dinu |